„Amintiri dintr-o zonă de vis”

Curţile Domneşti, cămăşile confecţionate din pânza proiectilelor adunate de pe câmp; conacul şi viile “Contesei” din deal; butoaiele cu aur ce zac ascunse în iazurile Mavrocordaţilor sau ştiuca cu cerceii de aur, au rămas doar poveşti spuse la”boghează” (şezătoare) de către bătrânii satului. Domneştiul, al cărui trecut a fost însemnat în istoria „Ţării de Sus a Moldovei”, este un sat pitoresc şi misterios, cu locuri vechi şi roase de vremuri dar şi un loc necunoscut turiştilor.  Pe internet, la o primă căutare,  găsim doar câteva date legate de o Biserică Domnească, datând din secolul al XVII-lea.

Să ajungi în acest sat nu este dificil deloc. Trebuie doar să te înarmezi cu o doză de răbdare, o hartă a judeţului Vrancea şi, dacă se poate, cu niscavai cunoştinţe de istorie.  Domneştiul ţi se dezvăluie la zece kilometri sud de centrul oraşului Adjud, pe de o parte şi de alta a Şoselei Naţionale ce leagă Adjudul de Mărăşeşti (E85) şi la aproximativ doi kilometri de vechea confluenţă a râului Trotuş cu Siretul.
După spusele bătrânilor, această aşezare are o vechime de peste patru secole şi se crede a fi mult mai veche: “Satul aista o fost mutat de trei-patru ori.  Întâi o fost mutat după un iaz. Se zice că lângă Siret o fost un iaz boieresc. Este şi acuma piatra, i se zice “la Abzău”. O fost acolo o moară boierească pe apă iar satul era în apropierea ei. Se mai zice că ţăranii erau clăcaşi pe moşie şi erau obligaţi să iasă la muncă şi fiindcă aceştia nu au ieşit într-o zi, oamenii boierului din acea perioadă ar fi dat foc satului şi au fost nevoiţi să se mute cât mai aproape de Curţile Boiereşti. Iar satul s-o ridicat di vale, în jurul Curţii şi a Bisericii Domneşti. Cică din vechea aşezare o mai rămas o bisericuţă în ruine şi o salcie” ne  mărturisea (în urmă cu 10 ani, într-un interviu video)  Ion Chiriac, unul dintre ultimii bătrâni ai satului.

Din Vechea Curte Domnească…

Potrivit istoricilor, acest sat datează încă de pe timpul lui Dabija Vodă – fost domnitor al Moldovei. În anul 1631 acesta a cumpărat o parte din moşia de la Domneşti de la Vasile Bobul. Documentul a fost întărit abia patru ani mai târziu de către domnitorul Vasile Lupu, moşia fiind considerată “dreaptă ocină şi cumpărătură şi uric şi întărire, nemişcat niciodată, în vecii vecilor”.
Devenind domn de drept  în anul 1661, Dabija a construit pe acea moşie o Curte Domnească (pe teritoriul actualului Domneşti Sat Vechi) cu ziduri groase şi porţi înalte.  Din acest motiv satul a şi primit numele de “Domneşti”. Se mai povesteşte că moşiile din aceste zone erau foarte roditoare iar pe dealurile din jur se aflau vii renumite, de unde Dabija a băut “vin din oală nouă de lut, vin din vestitele vii de pe dealurile Domneştilor”.

Spre sfârşitul secoulului al XVII-a,  satul a devenit proprietatea postelnicului Iordache Cantacuzino, ginerele lui Dabija Vodă. Din cauza unei datorii, în vara anului 1685 Domneştiul a fost dat lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării Româneşti. Procesul dintre cei doi s-a rezolvat abia în anul 1689, prin judecata Voievodului moldovean Constantin Cantemir împreună cu sfatul său şi cu Iacov, fost patriarh al Constantinopolului. După proces, satul revine Postelnicului Iordache Cantacuzino iar în anul 1698 lui Ilie Catargi – mare comis, ca zestre pe care soţia sa – Safta o avea de la bunicul său Dabija Vodă.
La rândul său, Ilie Catargi îi va lăsa satul moştenire comisului Grigore Razu.

În anul 1843, un urmaş al acestuia – vornicul Razu, adăuga la satul vechi, spre vest, pe deal, târgul Domneşti (pe baza privilegiului din 1826 de a avea zi de târg şi iarmaroc pe această moşie).
Mai târziu această zonă a satului va căpăta numele de Domneşti-Târg, transformându-se într-un “buncăr” de poveşti, legende şi nu în ultimul rând, de istorie.

… doar “Biserica din vale “a rămas în picioare

Din Vechea Curte Domnească, aşa cum a arătat odinioară, s-a mai păstrat doar o biserică domnească, începută de Eustratie Dabija şi continuată de Ducă Vodă. Şi câteva ruine – aproape la un kilometru depărtare de biserică. Nici zidurile înalte de patru-cinci metri şi nici porţile puternice care “nu s-au deschis în faţa oştilor lui Petriceicu” (atunci când l-au capturat pe Duca Vodă) nu au mai rezistat până în prezent. Doar “Biserica Domnească” construită în anul 1665, cu rolul de a fi paraclis al Curţii pe care familia domnitorului o avea în apropiere, mai veghează neclintită încă asupra vechiului sat.

Biserica poartă hramul “Adormirea Maicii Domnului” fiind construită din cărămidă, pe temelie de bolovani, cu ziduri groase de 1,60m şi cu ornamentaţii ce aparţin secolului al XVIII-lea. Accesul se face pe latura sudică, din pridvorul pătrat, printr-o uşă masivă din bârne din stejar, cu feronerie de epocă. Deasupra uşii te întâmpină pisania săpată în piatră. Odată ajuns în interior, observi pronaosul care este dispus în plan dreptunghiular şi care este acoperit de o calotă semisferică, sprijinită pe arce. Acesta este despărţit de naos prin trei arce semicirculare sprijinite pe stâlpi cilindrici zidiţi din cărămidă.

Naosul este dreptunghiular, luminat de două ferestre şi despărţit de absida altarului printr-o catapeteasmă din lemn sculptată la începutul secolului al XVIII-lea, bogat decorată cu coloane în torsadă pe care se înfăşoară frunze, cu modele ionice.
Dintre icoanele împărăteşti, pictate în 1817, „icoana lui Iisus Hristos” şi „Adormirea” sunt contemporane cu catapeteasma. Uşile împărăteşti au pictată „Buna Vestire” şi prezintă, alături de Sfântul Arhanghel Gavriil, pe proorocul Solomon, iar alături de Maica Domnului – pe proorocul David.

Faţadele bisericii sunt tencuite iar ca decoraţie exterioară acest lăcaş are un brâu în formă de tor încadrat de două rânduri de cărămizi. Partea superioară a clopotniţei s-a adăugat mai târziu şi este de bază pătrată, cu patru ferestre semicirculare la partea superioară, montate în golurile celor patru laturi. Tot în turn se află şi o cameră de refugiu, accesul în aceasta făcându-se printr-o scară îngustă săpată în piatră, în interiorul zidului, spre vest.

Pisanie cu jumătăţi de adevăr

Multă vreme s-a crezut că această biserică este o ctitorie a domnitorului Grigore Ghica Voievod. Inclusiv în Anuarul Episcopiei Romanului din 1936 apare menţionată ca dată de construcţie anul 1775. Datele sunt copiate după pisania bisericii aflată deasupra intrării în pronaos, care consemnează: “Această sfântă şi dumnezeiască biserică a căruia este hramul Sânta Adormire a Prea Slăvitei şi Prea Curatei Maicii Sfinţiei sale a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au zidit în zilele Prea Luminatului şi obladuitoriu Ţării Moldovei, Io Grigore Ghica Voevod, cu toată cheltuială şi osârdia Dumisale şi de bun neam Costache cel Vornic ca să fie întru pomenirea sa şi părinţilor şi a tot neamul său. Şi s-au săvârşit la 1741 la septembrie în 25 zile”.Data din pisanie nu corespunde cu cele aflate din cronici, neconcordanţa provenind fie dintr-o greşeală de conservare, fie din cauza refacerii bisericii în urma cutremurului din 1741.

Biserica a suferit şi de pe urma incursiunilor tătarilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o însemnare de pe o carte datând din 1759 menţionând acest lucru: ”Când au prădat tătarii Moldova- în zilele Prea Sfântului Părintelui nostrum chir Daniil”.

Însă cutremurele din 1940 şi 1977 au afectat-o vizibil, necesitând lucrări de consolidate şi reparaţii. Atunci au apărut fisuri în dreptul ferestrelor de la abside, la absida altarului iar turla s-a desprins de corpul bisericii.
“Nea’ Bucur”, unul dintre bătrânii satului îşi amintea că a participat şi el la repararea bisericii pe timpul când era flăcău:” Biserica Veche, în anul 1952 s-a şindrilit, s-a renovat cu şindrilă de la Brusturoasa adusă cu trenul. S-au adunat cereale din tot satul Domneşti, de la toţi oamenii. Eu aveam 13 ani pe timpul acela. Îmi aduc aminte că m- am suit în podul bisericii aceleia cu Vasile a lui Manea. Şi am scos de acolo şase care de gunoaie aduse de ciori, de porumbei. Fiindcă ei îs făcuseră cuib acolo din materialele de la nunţi; căci înainte o fată mare când era fată mare, peteala aceea a bisericii care i-o punea pe cap şi lumânările, le urcau în podul bisericii.  Şi şi-o făcut păsările acolo cuib.  Şi am scos atunci şase căruţe cu scoarţă, de am făcut curăţenie. Tot atunci s-a şi sfinţit biserica. Apoi s-a mai sfinţit şi când a fost cutremurul din 77”.

Reparaţii s-au mai făcut şi între anii 1983-1984 când la această biserică slujea preotul Costinel Voineag. Atunci s-a turnat o centură din beton armat încastrată în zidărie, s-a refăcut o parte din turlă, s-au refăcut tencuielile exterioare ale ornamentelor şi s-au astupat fisurile. Cutremurul din 1986 a redeschis o parte din crăpăturile mai vechi care au rămas până în prezent ca o cicatrice urâtă pe suprafaţa acestui monument istoric.

Tunelul subteran al Bisericii Domneşti

Domneştiul are o tradiţie de secole în domeniul pasajelor subterane secrete care au stârnit imaginatia locuitorilor săi. Ani de-a rândul s-a vorbit despre tunelurile subterane de sub vechea Curte Domnească care s-ar întinde pe câţiva kilometri şi prin care se puneau la cale evadări. Se zvoneşte că erau atât de spaţioase încât “putea să treacă şi un om călare prin ele”.
Inclusiv în istoricul bisericii, săpat în marmură, este menţionat ca “la 50 de metri sud de biserica din Domneştii Vechi a fost reşedinţa de vară a lui Dabija Vodă de unde există un tunel subteran care o leagă de aceasta”.
Costel Samson (localnic) povestea  că atunci când era copil a descoperit din greşeală un astfel de pasaj: “Cred că aveam o vârstă până în 10 ani. Într-o zi, împreună cu câţiva băieţi, ne jucam prin curtea bisericii. Am intrat în interiorul ei şi undeva există o încăpere mai separată, unde urcai prin zid spre clopotniţă. Şi sub scară era ca o trapă, o grotă. Nu erau trepte, nu era nimic. Am intrat câţiva metri prin acel tunel dar la un moment dat tunelul se înfundă. Mi-a fost frică să mai înaintez. Canalul ieşea la Ragea în poartă. Se cunoaşte! La o înmormântare mai recentă au dat şi de cărămizile unui tunel. Cel mai probabil acela era un tunel de refugiu al bisericii, deoarece cetăţile trebuiau să se apere, biserica trebuia să se apere! Când asupritorii înconjurau cetatea, oamenii se adăposteau în tunel şi fugeau în pădure. Când intrau în biserică cei care atacau, găseau biserica goală”.

“Potopul”

Vechiul sat a prosperat şi s-a dezvoltat în jurul fostei Curţi până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Mai exact până în anii 1921- 1940 când, din cauza depresiunilor dealurilor ce se ridicau din partea comunei Poiana, Siretul a trimis un braţ al său spre vest, producând inundaţii şi distrugând astfel jumătate din sat. Locuitorii sinistraţi au fost nevoiţi să-şi construiască noi locuinţe la răsărit de calea ferată Adjud-Mărăşeşti sub denumirea de satul nou. Până la “potop” satul era o bijuterie: cu biserică, magazin, case cu florărie, şcoală şi primărie: “Vechiul sat, înainte de a fi distrus de viitură, era un sat foarte frumos, sau cel puţin aşa era în copilăria mea. Avea casele îngrijite cu specific absolut moldovenesc, cu grădini şi curţi foarte frumoase iar oamenii ce se ocupau prepondenet cu agricultură. Oamenii erau de ispravă, aveau vite şi renumiţii boi care trăgeau carele pline de porumb. Satul din vale, de pe malul Siretului s-a desfiinţat în momentul în careTrotuşul şi Siretul şi-au ieşit din matcă. Aveam o vârstă de 5-6 ani. Până la ora 12 ziua, lumea era la biserică. Într-o parte a satului apa era dincolo de nivelul ferestrelor. Îmi amintesc momentele de după prima viitură când plutaşii de pe Bistriţa veneau pe plute ca să ducă lemne la Galaţi; surprinşi de viitura puternică stigau în disperare după ajutor pentru că li se învolburaseră plutele, se ridicau unele peste altele, se răsturnau iar momentele acelea de groază mi-au bântuit amintirile mulţi ani. Nevoiţi să-şi caute un alt loc, oamenii ale căror case au fost avariate au urcat spre calea ferată şi şosea, unde era câmp arabil şi islaz, proprietatea primăriei. În acea perioadă nu era decât o şosea principală care lega Domneşti-Sat de Domneşti-Târg, institiuit de comercianţii evrei. Rând pe rând au trebuit să se mute până când au format satul nou” ne-a povestit profesorul Lilica Negru.

Acum din vechiul sat nu a mai rămas decât Biseria, câteva case ale bătrânilor care nu au dorit să se desprindă de proprietăţile lor şi şcoala, care acum este în paragină.

“Cu barca pe uliţă”

Despre inundaţia care a devastat satul vechi îşi aduce aminte şi „Nea’ Bucur”. Aceste scene “… sunt greu de şters din memorie, căci parcă ar fi fost ieri”: “. O intrat apă şi în case, de un metru şi 20, mai sus de tocul de la geamuri, mai mult cu o palmă. Acasă aveam nişte porţi din scândură cu găuri şi veneam cu barca pe uliţă apoi deschideam porţile şi cu barca vâsleam până la uşă. La uşă legam barca de o bârnă, un stâlp de lemn şi apoi intrăm în casă. Dar în casă ce să faci dacă era apă până la brâu mai sus?! Ne urcăm pe scară până în pod. Acolo aveam nişte găini, aveam şi nişte grăunţe şi le dădeam de mâncare iar toate bunurile le aveam sus pe deal, la Moş Nicu Spiridon. Şi aşa am stat o vară întreagă”.

În anul 1946 în sat ar fi venit şi un deputat, Cosaveanu “ăl’ de la Focşani” ca să se intereseze de starea caselor care erau avariate şi “umflate de ape”: “Şi a venit şi el cu un aparat de fotografiat şi fotografia. Şi era tata Paraschia, mama lui Titi Vizitiu care l-o crescut şi avea la ureche bani cu regele Mihai. Şi ea spune:” uite bre, să ne ajute să ne dea bani să ne mutăm casele de aicia că nu mai putem trăi aşa. Şi cică deputatu’ o răspuns:” mătuşa, bani să-ţi dea cel pe care-l porţi la ureche, ăla să-ţi dea bani, noi nu avem bani”. Ca să-ţi dea ceva, trebuia să ajungă apă până în 50 de metri de casă. Dacă era distanţă mai mare nu-ţi dădea nimica. Dar i-o dat lui tata 365 de lei. Dar… colac peste pupăză, tata o avut impozit 286 lei pe care i i-o luat din acei 365 şi o mai venit acasă cu câţiva lei. Şi cică tata i-o zis mamei:” uite femeie, cu banii ăştia trebuie să mutăm casa”. Prima dată când s-o dat siliste pi imaş s-o dat cam 20 de ari…”.

“La Contesă”

În zona şoselei europene E85, în târg, satul Domneşti mai ascunde o comoară, năpădită de buruieni, ruine şi învăluită în mister. Aici a fost conacul “Contesei”, a Clarei Mavrocordat, sau Murocordat, (numele fiind de origine greacă) conac ce a fost distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ruşii au aruncat în aer muniţia depozitată de nemţi în grajdurile conacului. Explozia a distrus tot ce era în jur. După ce conacul a ars, proprietarii s-ar fi retras în Italia.

Cei mai bătrâni din sat povestesc că moşia contesei se întindea pe 230 de hectare iar pământurile erau extrem de roditoare şi frumoase. De asemenea, se spune că acest conac era decorat cu mobilier adus din Italia, cu gresie şi faianţă de marcă străină, sobe de teracotă, un salon imens de dans iar uşile erau confecţionate din lemn de nuc şi de mahon, cu sticlă de murano.La bucătărie şi la camerele slujitorilor era altfel de gresie, mată, tot de firmă străină, iar în camerele unde venea contele, contesa cu cele două fete, era gresie elegantă, cu model, ce imită covorul.

Moşia era dotată cu grajduri şi pe aleea spre conac, de o parte şi de alta, exista o superbă livada de nuci şi cireşi, ale căror flori, primavara, “păreau că nişte fulgi de zăpadă pe un covor de verdeaţă”.
Pe moşie existau păduri de brazi şi nouă iazuri, dotate cu canale de irigare, în formă de careuri, ce comunicau între ele şi prevăzute cu alei pentru promenadă.O legendă spune că atunci când au inaugurat unul dintre iazuri, care era dotat şi cu un heleşteu pentru creştea peştelui mic, printesa Clara Mavrocordat ar fi dat drumul în iaz la o ştiucă cu cercei de aur.

“Pe moşie nu aveai voie să calci!”

Ion Chiriac, fost brigadier şi responsabil cu domeniile satului timp de 28 de ani ne povestestea în urmă cu câţiva ani că viaţa la conacul Contesei nu era chiar aşa de plăcută, mai ales dacă calcai strâmb: ”Prinţesa era o femeie mărunţică dar el (contele) era mare şi crunt. Familia mea o avut grădină la el. În 38’-39’ îi aduceam o cotă de zarzavat. Dacă un boier avea 10 hetare de grădină de zarzavat, era scutit 30 la sută faţă de impozit de stat. Noi plăteam şi impozit şi-i dădeam şi o cotă de zarzavat boirului. Dar pe moşia lui nu aveai voie să te duci, nu aveai voie să calci. Eu m-am dus cu vaca odată. M-a chemat tata să vin cu vacă la grădină că e bolnavă şi să-i dea drumul la o rană. Şi m-a prins paznicul Puşcaşu călcând numai pe drumul moşiei şi mi-a zis că nu am voie:” Ai călcat cu vacă pe moşia boierului!. Dacă ai călcat cu vacă pe moşie, 500 de lei amendă!” Când m-am dus la tata şi i-am spus, acesta mi-a spus că dacă e adevărat ce i-am spus, atunci înseamnă că i-am prăpădit viţelul de la vacă… că viţelul costa tot 500 de lei.
Era foarte mare stricteţe. De la capătul iazului încolo erau vre-o 10 hectare de in şi lumea smulgea cânepă. Lângă tarla erau pruni şi o femeie a dat cu o piatră în prun şi i-a dat 200 de lei amendă că a dat o prună jos. S-o dus bărbatul femeii, Ion Chifan, în genunchi în faţa prinţului şi i-o spus:” cucoane, pentru o prună i-o dat 200 de lei amendă administratorul”. Şi apoi prinţul l-a chemat pe adminsitrator şi i-a spus să treacă amenda în contul curţii şi să o ierte pe femeie pentru prună”.

“La conac, ruşii au murit înecaţi în vin”

La conac, sub pământ, mai există şi acum beciuri cu multe galerii şi canale care s-ar întinde, la fel ca şi cele “din vale”, pe câţiva kilometri. Localnicii susţin că multe din ele s-au astupat sau surpat odată cu lucrările agricole însă mult mai multe ar fi rămas încă neatinse fiind şi la ora actuală pline cu vinuri. Moşia, în perioada sa de glorie, dispunea de 40/50 hectare de vie, “material” suficient încât să umple cramele.
Se mai povesteşte că atunci când au venit ruşii, în 1944, aceştia ar fi intrat în beciuri şi ar fi împuşcat butoaiele “şi au băut până s-au înecaţi în vin”.

Crima de la Conac. Mit sau adevăr?!

În jurul conacului din Târg s-au ţesut şi o serie de zvonuri legate de o posibilă crimă, victima fiind însuşi administratorul moşiei: “În 38’ ei au avut un administrator care o ieşit lipsă din documente. Ieşind lipsă se auzea atunci că de onoare, contele l-o ocărât şi s-o dus şi s-o împuşcat într-o pădure de arnini ce aparţinea tot moşiei. Cică la o lună de zile s-ar fi găsit documentele lipsă şi s-a împuşcat degeaba. Alţi oameni spun că asta a fost o minciună de faţadă şi că ar fi fost ucis, o crimă pasională, din cauza unei femei… Nici acum nu se ştie adevărul” a mărturisit Ion Chiriac.

Povestea administratorului a ajuns şi la urechile unui descendent al familiei Mavrocordat – Allan, care s-a stabilit în Franţa, la Paris. În urmă cu câţiva ani acesta a vizitat Domneştiul pentru a se interesa de moşie şi despre povestea administratorului. Ghid i-a fost profesorul Negru Lilica: “Allan povestea că l-a cunoscut pe administrator în port la Constantă în timp ce se întorcea de la Balcic din Bulgăria de castelul reginei Maria. Şi l-au angajat ca intendent. El şi-a făcut o casă în zona Rugineştiului care are acelaşi prototip, acelaşi plan ca şi conacul de la Domneşti, cu acelaşi salon doar cu proporţii mai mici. Casa acum e deţinută de nepoţii lui Tudor Vornicu, maiestrul Televiziunii Române. Am fost cu Allan ca să vedem casa. Spre surprinderea mea, după ce am vizitat împrejurimile, mi-a arătat atât arborele geanealogic al familie dar şi foarte multe poze de familie ale bunicilor făcute la Domneşti.  Iar pe una dintre poze scria astfel: << Amintiri dintr-o zonă de vis>>”